Primele începuturi ale Mănăstirei Frăsinei

 

Primele începuturi ale Mănăstirii Frăsinei - denumire care provine de la pădurile de frasini care au existat cândva aici - datează din anul 1710 când doi călugări, Ilarion şi Ştefan, s-au retras în aceste locuri singuratice. Venirea lor este atestată şi de documentele vremii.
manastirea-frasinei
     Astfel, un document păstrat în arhiva mănăstirii menţionează: “Pe vremea fostului episcopului Noului Severin, Chiriu Chiru Damaschin, ce au fost numit şi dascălu, care a fost trăgându-se de la Buzău, la leatul de la mântuirea lumii 1710, în vremea unei prea iuţi răzmeriţi, pustiindu-se multe oraşe, mănăstiri şi sate, au venit fugind de nevoi doi monahi cu viaţă şi petrecere plăcută lui Dumnezeu. Numele unuia Ilarion, iar al altuia Ştefan. Aceştia ascunzându-se între acele dealuri, precum s-au zisu, de oştile resvretirii…”
     Documentul nu precizează de unde veneau călugării, dar în nici un caz din Muntenia unde în acest an istoria nu semnalează nici o răscoală. Nici Moldova nu poate fi deoarece lupta de la Stănileşti începe în 1711, deci cu un an mai târziu de stabilirea lor la Frăsinei. Mai degrabă Transilvania poate fi locul de plecare deoarece în 1709 izbucnesc unele răscoale aici şi ar corespunde foarte bine cu momentul istoric indicat de document. Cu privire la această dată nu putem avea nici o îndoială deoarece ea ne este transmisă şi de alte documente, deşi unii susţin anul 1720. Chiar şi tradiţia confirmă data de 1710 pe care o consemnează şi ”Buletinul Monumentelor Istorice” pe 1933.
     Cei doi călugări au vieţuit în aceste locuri o bună perioadă de timp fără nici o aprobare din partea autorităţilor civile sau bisericeşti. Nici nu şi-au construit o biserică trainică, ci locuiau într-o colibă de lemn, având un paraclis unde se rugau. După pacea de la Pasarowitz (1718), când situaţia se mai limpezeşte şi luptele încetează, Ilarion şi Ştefan se hotărăsc să se stabilească definitiv aici şi să dea o formă legală schitului pe care îl înfiinţaseră. De aceea merg la episcopul Inochentie al Râmnicului şi Noului Severin spre a obţine binecuvântarea necesară pentru întemeierea noului schit şi o aprobare oficială pe baza căreia să poată locui în siguranţă. Biserica va avea hramul “Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul”, hram care s-a păstrat până astăzi pentru lăcaşul care, după construirea noii mănăstiri, va deveni biserică de cimitir. Nu se ştie precis data obţinerii binecuvântării, nici a construirii primei biserici. Totuşi începutul construirii trebuie legat de binecuvântarea dată de episcopul Inochentie care îşi începe păstoria în septembrie 1727. După această dată putem stabili data construirii bisericii. Cererea călugărilor a fost satisfăcută cu mare amabilitate de către episcop, deoarece el, pe lângă binecuvântare, acordă schitului şi un lot de pământ în împrejurimi. Aceasta dovedeşte atât grija pe care o acorda episcopul noilor locaşuri care se ridicau, dar şi prestanţa celor doi călugări în faţa episcopului. Terenul acordat era în mare parte pădure şi păşune. Aveau şi o livadă precum şi o grădină. La început episcopul îi autorizează verbal să folosească acest pământ. Nu mult după ceea se iveşte un conflict între locuitorii satului Muereasca şi părinţii noului schit în legătură cu pământul primit, la care episcopul a intervenit întărindu-i pe călugări în dreptul de proprietate prin eliberarea unui act scris. Deşi nu a precizat suprafaţa terenului, totuşi se poate aprecia după hotarele stabilite: “Despre răsăritu Vârful Plaiului, poteca hotărâtă cu Mănăstirea Cozia, iară despre apusu, cu râul satului Muereasca de sus şi spre miază-noapte din râul satului dreptu pârâului Locşorelu la deal de vârful măgurii către curmături. Asemenea despre miază-zi dedesuptu piatra Şutei din pârâul satului acelaşi din colţulu întâlnirea apelor pe râuşoru spre răsărit, iar spre sud dealul pietrei Bradului în dreapta potecii comornicilor”.
     Pentru că acest schit îşi începuse existenţa prin sine, fără o contribuţie din partea cuiva, episcopul Inochentie hotărăşte ca el să rămână autonom în continuare, fără a fi supus vreunei autorităţi civile sau bisericeşti. “Adică să aibă schitul Frăsinei de sineşi stăpânire nesupărat pentru totdeauna… de sine stăpânitoru neînchinat nicăierea, casă de milă să se numească”. La început locuitorii satului Muereasca s-au împăcat cu gândul de a avea în hotarele lor un schit de călugări, cu un teren făcut danie de către Episcopia Noului Severin. Terenul care a intrat în posesia călugărilor fusese folosit pentru păşune fără ca ei să se gîndească vreodată să-l cultive, considerându-l neproductiv. Mai târziu, când au văzut că cei doi călugări au reuşit să transforme un teren sălbatic într-o grădină cu pomi şi zarzavaturi, au încercat să alunge pe călugări şi să le ia pământul.
     Primul conflict a fost rezolvat de episcopul Inochentie, care trimite delegaţi de la episcopie la faţa locului spre a fixa hotarele posesiunii schitului în mod oficial pentru a nu se mai crea prilej de ceartă. Al doilea conflict s-a ivit în timpul episcopului Clement care întăreşte pe călugări în proprietate, printr-un act scris, în 1737. Nădăjduind că monahii vor părăsi schitul, sătenii au continuat să-i supere. Călugării se adresează unor boieri din Râmnicu Vâlcea care, din evlavie, le iau apărarea. Boierii protectori fac parte din familia Iovipali, cunoscuţi sub numele de Cârstea şi Nicoliţă. Ei au cerut episcopiei să le vândă lor acest pământ, pe care să-l dea schitului printr-un act de donaţie. Episcopia a fost de acord cu propunerea şi astfel aceşti boieri au devenit ctitori ai schitului. Situaţia creată prin donaţie a pus capăt conflictului.
     În anul 1764 boierii Cârstea, Damian şi Nicoliţă din Râmnicu Vâlcea, construiesc din fonduri proprii o biserică de zid în locul celei de lemn, înzestrând-o cu toate obiectele necesare cultului. Prin această acţiune îşi întăresc şi mai mult relaţiile cu schitul, devenind ctitori adevăraţi ai acestei aşezări. Biserica a fost zugravită în acelaşi an de către Teodor zugravul şi ucenicul său Enache.
     În noua formă schitul îşi desfăşoară viaţa paşnic până în 1780, când o brigadă de voluntari români condusă de Preduţă Bujoreanu se retrage aici din calea austriecilor. Mica brigadă de voluntari nu a rezistat atacului, Bujoreanu fiind executat după ocuparea schitului. Austriecii au luat tot ceea ce era de valoare, dar nu au distrus biserica de curând înfiinţată. În această situaţie de jaf şi teroare, monahii părăsesc pentru prima dată schitul care va rămâne pustiu până la 1845. Un călugăr de la Mănăstirea Cernica, Acachie, îl va repune în vechile rânduieli de viaţă monahală în care a fost până atunci.  Jefuirea schitului s-a întâmplat pe timpul stareţului Isaia ieromonahul, “când aceştia austrieci venind cuprinzătoriu cu chip de fiară pomenitulu schitu i-au scurtat viaţa, tăindu-l pe elu, iară bieţii monahi fugind care unde putea, a rămas schitu pustiu, în care vreme jefuindu-se multe din schit”. Averea schitului care mai rămăsese a fost folosită la întâmplare de către localnici. Pădurea a fost tăiată pe alocuri, iar locul de fâneţe l-au folosit pentru păşune. Moara a fost folosită de localnici până la noua înfiinţare a schitului.
     În 1845 călugărul Acachie de la Mănăstirea Cernica, despre care se înclină a-l considera frate al Sfântului Calinic, vine în acest schit părăsit de aproape 70 de ani şi reînviorează viaţa monahală, stabilindu-se aici. Probabil el aflase de existenţa lui din tradiţia moştenită de la vreun refugiat de odinioară care s-a retras la Cernica în urma pustiirii austriece. Altfel e greu de presupus de unde avea monahul Acachie cunoştinţă de acest singuratic schit părăsit de atâta vreme. Ca şi primii întemeietori, Acachie a căutat să aibă o aprobare oficială din partea autorităţilor bisericeşti şi o recunoaştere din partea vreunui ctitor al schitului. El se adresează boierului Gheorghe Iovipali, nepotul lui Nicoliţă, unul dintre cei trei ctitori, care primeşte cu multă bucurie cererea monahului Acachie. După primirea binecuvântării date de către episcopul Neofit, Gheorghe Iovipali, în calitate de succesor al ctitorilor, aşează ca stareţ al schitului Frăsinei pe călugărul Acachie de la Cernica prin actul din 1845. Printr-un alt act păstrat, schitul Frăsinei este restabilit în dreptul de proprietate pe care îl dobândise la 1785 prin donaţia celor trei ctitori.
     După instalarea monahului Acachie la Frăsinei începe restaurarea clădirilor şi a chiliilor. În această perioadă pridvorul bisericii se închide cu cărămidă şi se pictează.
Cu ocazia unei vizite pastorale întreprinse în anul 1857 prin judeţul Vâlcea, Sfântul Calinic vizitează şi schitul Frăsinei. Aşezarea retrasă şi locul deosebit îl impresionează. Se crede că vizita ar fi avut loc în anul 1859, iar lucrările pentru construirea mănăstirii ar fi început imediat în anul următor.
manastirea-frasinei
     Adevărul a fost stabilit odată cu găsirea unei scrisori a Sfântului Calinic adresată ministrului N. Creţulescu, în care spunea: “Cu duhovnicească şi arhierească binecuvântare D-le Nicolache. În anul 1857 găsim aici în districtul Vâlcea, plaiul Cozii, o biserică de zid, cu o chilie împrejur, situată în loc retras sub numele de schitul Frăsinei. Poziţia locului acestui schit mă mişcă foarte mult, de a forma noi şi a urma un proiect ce tinde la un act de religiozitate”.
     Dorinţa Sfântului Calinic s-a împlinit în anul 1859 când au început lucrările de construire a noului locaş. Această construcţie se realizează după ce s-a instalat ca episcop la Râmnic unde şi-a creat un mediu monahal la reşedinţă şi cu servicii divine permanente. Pentru liniştea sihăstrească el zideşte Mănăstirea Frăsinei pe o colină la poalele muntelui Căpăţânei, unde îşi are izvorul pârâul Muereştilor, care udă două sate vechi, în care femeile ar fi reprezentat cândva capul familiilor, în locul bărbaţilor pieriţi în luptele cu năvălitorii. Lucrările s-au desfăşurat destul de greu, având în vedere că atunci nu exista nici o cale de acces la mănăstire. Singura posibilitate de a ajunge aici era firul apei, circulându-se cu caii. Construcţia s-a realizat după planurile Sfântului Calinic care avea o experienţă destul de bogată în această direcţie şi cu concursul meşterului Costache, arhitectul său. La ridicarea clădirilor a fost folosită mâna de lucru a sătenilor. Părinţii bătrâni ai mănăstirii păstrau vie tradiţia moştenită de la înaintaşi în legătură cu bunătatea Sfântului Calinic faţă de cei care lucrau la mănăstire.
     Pentru pictura bisericii Sfântul Calinic intenţiona să angajeze pe renumitul pictor Gh. Tătărăscu pe care îl aprecia mult şi cu care avea relaţii de prietenie de la realizarea Catedralei din Râmnicu Vâlcea. Acesta însă nu a putut răspunde solicitării deoarece era angajat în alte lucrări. Totuşi recomandă călduros pe Mişu Pop din Braşov, un mare pictor care lucrase împreună cu Constantin Lecca la mai multe biserici. Pictorul Mişu Pop a acceptat propunerea Sfântului Calinic. El vine la Mănăstirea Frăsinei în vara anului 1860 şi lucrând temeinic, termină pictura bisericii în primăvara anului 1863. După ce se fac ultimele finisări, Sfântul Calinic hotărăşte sfinţirea noului lăcaş la 12 mai 1863, urmând ca biserica să aibă hramul Adormirea Maicii Domnului. După sfinţirea noului aşezământ urmează şi organizarea lui administrativă.
     Sfântul Calinic dorea ca în noua ctitorie de la Frăsinei să fie introdusă pravila aspră care se practica în mănăstirile din Muntele Athos şi pe care el o cunoscuse cu ocazia unei călătorii, înainte de a fi stareţ la Mănăstirea Cernica. În acest scop renunţă la stareţul Acachie şi aduce din Athos pe fostul său ucenic Policarp Nisipeanu. După reorganizarea administrativă, mănăstirea având stareţ şi obşte cu rânduială de viaţă religioasă şi slujbe zilnice, obştea creşte şi odată cu ea se măresc şi necesităţile materiale de întreţinere. În această situaţie Sfântul Calinic face mari eforturi pentru a asigura mijloacele necesare întreţinerii monahilor. Donează mănăstirii nenumarate cărţi de slujbă care se tipăreau la tipografia înfiinţată de el, unelte agricole necesare şi un apreciabil număr de animale.
     Având în vedere că veniturile mănăstirii erau destul de modeste, pentru o mai bună întreţinere, Sfântul Calinic în înţelegere cu mitropolitul Nifon, îi adaugă şi venitul schitului Slătioarele. Acest venit este pierdut odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din 1865 când, cu toată intervenţia Sfântului Calinic, schitul Slătioarele este secularizat. Alte venituri pentru mănăstire vor fi obţinute şi din veniturile tipografiei înfiinţată de el şi donată primăriei oraşului Râmnicu Vâlcea cu condiţia ca jumătate din câştigul încasat pe tipărituri să intre în bugetul Mănăstirii Frăsinei. Primăria a respectat acest testament până la 1903. Între 1903 şi 1911 mănăstirea nu-şi mai primeşte dreptul.
     O altă problemă în legătură cu averea Mănăstirii Frăsinei a fost aceea a secularizării, petrecută chiar în timpul Sfântului Calinic. Din această perioadă s-au păstrat un număr de documente şi corespondenţa dintre Sfântul Calinic şi autorităţile de stat.
     La 13 decembrie 1863 este votată legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti propusă de M. Kogălniceanu, care prevedea: “Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”. Ca urmare a acestei legi pusă în aplicare în 1864, Ministerul Finanţelor a ordonat ca atelajele şi vitele Mănăstirii Frăsinei să fie rânduite la licitaţie. Pentru ca licitaţia să nu aibă loc, Sfântul Calinic intervine printr-o scrisoare la Ministrul cultelor N. Creţulescu, arătând printre altele: “Acest schit după datinele cele mai vechi se administrează de sine, fără vreun amestec din afară, pentru că nu are niscai venituri, având numai o mică părticică de pământ pe care se află situat. N-am lipsit a contribui totdeauna pentru întreţinerea părinţilor vieţuitori acolo, înlesnindu-le cele necesare”.
     A doua dispoziţie conformă cu legea secularizării se referea la arendarea vetrei mănăstirii. Sfântul Calinic este determinat a doua oară să intervină printr-o scrisoare către N. Creţulescu în care se spune: “Nu vă puteţi închipui cât de grozav mă izbi acel anunţ, puindu-mă din nou în cea mai adâncă mâhnire sufletească după cele ce cunoaşteţi din zisa epistolă, că am contribuit întru înfrumuseţarea şi susţinerea acelui schit, luându-l sub patronajul meu, ca ridicându-se din posesie acel mic pământ ce se cultivă pe seama schitului şi care nu este decât până la 10 pogoane arătură şi fâneţe, însă şi acesta împărţit pe petece, după pozitia prăpăstioasă a locului. Vă rugăm să binevoiţi a face prin mijlocirea de care dispuneţi de a lăsa pomenitului schit iarăşi de a se administra de sine ca şi până acum”.
     Odată cu această scrisoare, Sfântul Calinic trimite prin N. Creţulescu o scrisoare cu un conţinut asemănător şi domnitorului A.I. Cuza. Ministrul cultelor, care avea o deosebită stimă faţă de Sfântul Calinic, intervine la Cuza potrivit cererii sfântului, înmânându-i şi scrisoarea amintită. Domnitorul se arată binevoitor faţă de cererea Sfântului Calinic şi dispune după dorinţa acestuia exceptarea de la secularizare a Mănăstirii Frăsinei. Iar ca răspuns la scrisoarea primită, domnitorul îi adresează:
     “Prea sfinte Părinte,
   Am văzut cele ce-mi scrieţi despre schitul Frăsinei pe care-mi arătaţi că dintr-un simţământ de religiozitate din propriile Prea Sfinţiei Voastre mijloace, l-aţi ridicat din ruină. Eu luând o asemenea faptă de pietate şi spre a vă exprima mulţumirea mea, am ordonat ministrului meu de culte a lua cuvenitele măsuri pentru a satisface dorinţa ce-mi exprimaţi în privinţa schitului Frăsinei”.
     N. Creţulescu trimite Sfântului Calinic scrisoarea lui Cuza, însoţită de o scurtă scrisoare din partea sa cu următorul conţinut:
    “Prea Sfinte Părinte,
     Am onoarea de a vă alătura pe lângă această scrisoare că Maria Sa ne trimite spre răspuns la ceea ce m-aţi însărcinat pe mine a da în mâinile Măriei Sale. Simt plăcerea a vedea că cu aceasta vi s-a îndeplinit dreapta dorinţă ce aveţi în privinţa schitului Frăsinei. Al Prea Sfinţiei Voastre fiu sufletesc”.
     Prin acest act emis de domnitorul A.I. Cuza, datorită prestigiului de care se bucura Sfântul Calinic, Mănăstirea Frăsinei rămâne singura mănăstire nesecularizată din ţară. Schitul Slătioarele însă, cu toată intervenţia, este secularizat în anul 1865 şi astfel resursele financiare care proveneau de la acest schit intră în patrimoniul statului.
STARETII MANASTIRI FRASINEI DE LA INCEPUTURI SI PANA IN ZIUA DE AZI
Policarp, primul stareţ al Mănăstirii Frăsinei este cunoscut ca fiind un om cu viaţă sfântă şi experienţă duhovnicească dobândită la Sfântul Munte. Policarp Nisipeanu descinde dintr-o familie nobilă din Ocnele Mari. Încă de mic a simţit chemarea pentru o viaţă deosebită. Paşii îi sunt îndreptaţi către Mănăstirea Cernica, fiind primul ucenic al Sfântului Calinic. Împreună cu acesta va face o călătorie la Muntele Athos unde va rămâne până când Sfântul Calinic îl va chema pentru a-l pune stareţ la noua sa ctitorie. El este numit stareţ în anul 1864 aşa cum reiese şi din zapisul de la 2 decembrie 1864: “Zapis. Prin care subsemnatul încredinţez prin aceasta pe sfinţia Sa Părintele Policarp stareţ al sf. Schit Frăsinei”. Tot Policarp este stareţ şi în 1873 când primăria din Râmnicu Vâlcea anunţa printr-o scrisoare arendarea tipografiei. Data morţii lui Policarp nu se cunoaşte. Se ştie doar că a murit la vârsta de 75 de ani, fiind îngropat lângă biserica mare. După 7 ani osemintele au fost mutate la schitul vechi. În timpul lui, obştea era destul de scăzută ca număr din cauza pravilei grele pe care stareţul Policarp o îndeplinea cu stricteţe.
Silvestru Ieroschimonahul era de origine din Bucureşti. Nu se cunoaşte data alegerii lui ca stareţ la Mănăstirea Frăsinei. Sfântul Calinic intenţionase să-l pună stareţ încă din 1863 aşa cum rezultă din scrisoarea datată 10 mai 1863: “Calinic, cu mila lui Dumnezeu episcop al Râmnicului. Dăm smerenia noastră această carte cuviosului ieromonah Silvestru, cu metania din Sf. M-tire Cernica ce a venit acum de la sfintele locuri pe care după chibzuirea ce au făcut a-l orândui stareţ al sf. Schit Frăsinei…”. Silvestru nu primeşte stăreţia întrucât era ucenic al lui Policarp şi din respect, cedează în favoarea lui. Nu se ştie precis când primeşte stăreţia, însă la 4 mai 1881 este superiorul mănăstirii. El era hirotonit preot în Athos. Silvestru Ieroschimonahul moare la 1898.
Porfirie Bucurescu, originar din Câmpulung Muscel, se trăgea dintr-o familie de ţărani evlavioşi, cu mulţi copii. La botez primeşte numele de Petru. Este adus la Mănăstirea Frăsinei de către Lavrentie Ieromonahul, în timpul stareţului Policarp. Învaţă carte în mănăstire având ca învăţător pe stareţul Policarp care se îngrijeşte de educaţia lui aşa cum rezultă şi din zapisul încheiat între stareţ şi tatăl lui Porfirie. Este ales stareţ al Mănăstirii Frăsinei în anul 1898 după moartea lui Silvestru. Se spune despre el că era “mic de statură, pupular la vorbă şi isteţ la minte”. În timpul stăreţiei lui mănăstirea cunoaşte o mare înflorire atât materială cât şi spirituală. Se construiesc case şi dependinţe. Numărul călugărilor creşte pînă la 70. Toţi călugării erau foarte nevoitori şi ascultători de poruncile stareţului şi supuşi legământului. Viaţa duhovnicească era foarte bine echilibrată, desfăşurându-se în cele două direcţii: rugăciune şi muncă.
Odată cu venirea episcopului Gherasim Safirim se deschide posibilitatea de studiu pentru călugări. Mănăstirea are acum o bibliotecă monumentală în care erau înglobate atât cărţile episcopului cât şi alte achizitii din publicaţiile vremii. Călugării practicau intens rugăciunea de tip isihast. Un exemplu din această perioadă era însuşi stareţul, dar şi renumitul duhovnic Silvestru Florescu. Din această perioadă biblioteca se îmbogăţeşte cu nenumărate manuscrise. Sunt copiate cărţi întregi, într-o caligrafie ireproşabilă, cu multe miniaturi şi vinete. Porfirie moare la 1927 regretat de tot soborul.
Simion Combei este cunoscut ca o figură patriarhală şi cu o voce de privighetoare. Este ales stareţ al Mănăstirii Frăsinei după moartea lui Porfirie în 1927. Activitatea lui este legată de o seamă de realizări pe plan administrativ. În timpul lui se ridică ateliere şi construcţii pentru monahi. Se retrage din stăreţie, rămânând ca slujitor pensionar în mănăstire. Moare în anul 1978 la vârsta de 84 de ani.
David Glăvan a fost stareţ la Mănăstirea Frăsinei pentru o scurtă perioadă de timp după care a fost ales exarh al Sfintelor Mănăstiri din eparhia Râmnicului şi Argeşului.
Arhimandritul Neonil Ştefan conduce obştea monahală din 1961. Spirit practic, acesta a dus Mănăstirea Frăsinei la o înflorire pe care nu a avut-o niciodată. Bun administrator şi om de acţiune care nu se lasă învins niciodată, stareţul Neonil a condus mănăstirea din perioada grea de după război şi până astăzi cu o mare competenţă. Este un tradiţionalist de exceptie cu vădite aptitudini călugăreşti. Pravilist prin deprindere, ţine cu rigurozitate regulile monahale impuse de Sfântul Calinic. Sub stăreţia Sfinţiei Sale, prin diferite renovări, mănăstirea a dobândit o nouă înfăţişare. Numărul călugărilor doritori de linişte şi rugăciune, la început foarte mic, a crescut.